Artrita Reumatoida

Date epidemiologice și generale

Artrita reumatoida (AR) reprezintă o parte semnificativă din patologia reumatică, fiind responsabilă de aproximativ 10% din totalul bolilor reumatice. Incidența diferă în funcție de sex, boala fiind mai frecvent întâlnită la femei decât la bărbați. Astfel, se estimează o incidență de aproximativ 0,5 cazuri la 1.000 de femei, comparativ cu 0,2 cazuri la 1.000 de bărbați.

În ceea ce privește prevalența, aceasta este mai ridicată în rândul populației feminine, atingând valori de aproximativ 1,7%, în timp ce la bărbați este de circa 0,7%. Artrita reumatoidă afectează în special persoanele tinere și de vârstă activă, cu impact major asupra calității vieții.

Raportul femei–bărbați este estimat, în medie, la 2,2–2,5:1, însă acesta variază odată cu vârsta. În intervalul de vârstă 35–55 de ani, raportul poate ajunge chiar la 5:1, iar în jurul vârstei de 70 de ani, diferențele de gen tind să se estompeze, incidența devenind aproximativ egală între femei și bărbați.

Etiologia și factorii favorizanți

Cauza exactă a artritei reumatoide rămâne necunoscută. În prezent, boala este considerată rezultatul unei etiologii multifactoriale, în care interacționează mai mulți factori favorizanți, printre care:

• factori genetici
• influențe hormonale
• posibili factori infecțioși
• mecanisme de autoimunitate

Susceptibilitatea genetică este susținută de numeroase observații clinice, inclusiv studiile de agregare familială și studiile pe gemeni, care indică un risc crescut de apariție a bolii la persoanele cu antecedente familiale.

Rolul geneticii și al sistemului HLACercetările au evidențiat o asociere clară între artrita reumatoidă și anumite antigene de histocompatibilitate HLA clasa II, cele mai frecvent implicate fiind HLA-DR1 și HLA-DR4.

Studii suplimentare care au analizat relația dintre diferite subtipuri HLA-DR și severitatea bolii au arătat că:

• formele asociate cu HLA-DR1*0401 prezintă un risc mai mare de evoluție severă, cu eroziuni articulare și afectare extraarticulară mai accentuată;
• combinația HLA-DR1*0401/0404 este corelată cu un risc crescut de apariție a sindromului Felty.

Influența factorilor hormonali

Rolul factorilor hormonali este susținut de multiple observații clinice. Încă din anul 1938, Hench P.S. a descris o ameliorare semnificativă a simptomelor la majoritatea pacientelor în timpul sarcinii, urmată de o accentuare a activității bolii în perioada postpartum.

De asemenea, studiile efectuate la bărbați cu hipogonadism sau cu sindrom Klinefelter, caracterizați prin niveluri scăzute de androgeni, au evidențiat o asociere mai frecventă cu afecțiuni autoimune, inclusiv artrita reumatoidă.

Femeile prezintă, în general, niveluri serice mai ridicate de imunoglobuline, în special IgM, precum și un răspuns imun mai intens, caracterizat prin hiperactivitatea componentei umorale a imunității.

Ipoteza infecțioasă

Modele experimentale de artrită, similare artritei reumatoide, au fost obținute la animale prin imunizare cu antigene bacteriene, ceea ce a susținut ipoteza unui posibil rol infecțios. Cu toate acestea, nu există dovezi concludente care să confirme implicarea directă a unei bacterii specifice.

Unele studii au sugerat o posibilă legătură cu mycobacteriile sau streptococul, însă rezultatele nu sunt definitive. De asemenea, au fost investigate mai multe virusuri ca potențiali factori declanșatori, printre care:

• virusul Epstein–Barr
• parvovirusul B19
• lentivirusuri
• HTLV-1
• virusul rujeolei

Până în prezent, dovezile rămân neconcludente, iar rolul agenților infecțioși este considerat unul posibil, dar insuficient demonstrat.

Mecanisme imunologice și modificări sinoviale în artrita reumatoidă

Autoantigene implicate în patogeneza AR

Cercetările din domeniu au identificat mai mulți candidați la rolul de autoantigene în artrita reumatoidă. Printre cei mai frecvent menționați se numără:

• colagenul de tip II;
• proteoglicanii;
• antigenele condrocitare;
• anumite imunoglobuline;
• proteinele de șoc termic, în special HSP60.

În ultimii ani, un interes crescut a fost acordat superantigenelor, proteine de origine virală sau bacteriană capabile să inducă activarea unui număr mare de limfocite T, declanșând astfel reacții imune intense și nespecifice.

Colagenul de tip II este considerat un element-cheie, întrucât s-a demonstrat că poate induce artrită în modelele experimentale animale. Mai mult, boala poate fi transferată pasiv prin administrarea de anticorpi anti-colagen sau prin transfer de limfocite provenite de la animale afectate.

Proteinele de șoc termic constituie o familie de molecule cu masă moleculară medie (60–90 kDa), sintetizate de celule ca răspuns la diferite forme de stres. Aceste proteine prezintă secvențe comune de aminoacizi, ceea ce le conferă un potențial imunogen crescut.

Factorii reumatoizi (FR) reprezintă una dintre primele dovezi ale implicării mecanismelor autoimune în AR. Aceștia activează sistemul complementului și favorizează formarea complexelor imune, contribuind la intensificarea sinovitei și a proceselor vasculitice. În prezent, factorii reumatoizi sunt considerați mai degrabă o consecință a activării imune, și nu o cauză primară a bolii.

Structura și funcțiile membranei sinoviale

Membrana sinovială este un țesut conjunctiv specializat care tapetează articulațiile diartrodiale, tecile tendoanelor și bursele sinoviale. Din punct de vedere structural, aceasta este alcătuită din două regiuni distincte:

• zona superficială, aflată în contact direct cu cavitatea articulară, denumită intimă;
• zona profundă, cunoscută ca subsinovială sau subintimală, caracterizată printr-o celularitate redusă și prezența celulelor adipoase, fibroblastelor și a rețelelor capilare.

La nivelul membranei sinoviale se disting două tipuri principale de celule, aproximativ egal reprezentate:

• sinoviocite de tip A, cu caracteristici similare macrofagelor;
• sinoviocite de tip B, asemănătoare fibroblastelor.

Funcțional, membrana sinovială are un rol esențial în:

• menținerea unei suprafețe articulare netede și neaderente, prin intermediul activatorului de plasminogen și al acidului hialuronic;
• lubrifierea cartilajului și susținerea nutriției condrocitelor, prin secreția de lubricină și acid hialuronic;
• reglarea volumului și compoziției lichidului sinovial.

Evoluția sinovitei reumatoide

Sinovita reumatoidă parcurge, în mod clasic, trei etape evolutive:

1. Etapa exsudativă, care apare în primele săptămâni sau luni de la debut, fiind caracterizată prin inflamație locală și acumulare de lichid sinovial.
2. Etapa infiltrativ-proliferativă, dominată de hiperplazia stratului intim. Celulele inițial dispuse în 1–2 straturi pot ajunge să formeze până la 10–20 de straturi. În această etapă se adaugă procesul de angiogeneză, stimulat de factori precum VEGF, TNF-α, IL-1 și IL-8, cu efect mitogen asupra celulelor endoteliale. Aceste modificări conferă sinovitei un caracter proliferativ asemănător proceselor tumorale.
3. Etapa distructivă, marcată de extinderea panusului și de degradarea structurilor articulare.

Consecințele infiltrării sinoviale

Infiltrarea membranei sinoviale cu limfocite T activate determină o serie de modificări importante:

• activarea și proliferarea celulelor sinoviale și endoteliale;
• recrutarea din circulație a altor celule proinflamatorii;
• creșterea producției de citokine de către sinoviocitele de tip A și B;
• stimularea limfocitelor B, cu intensificarea sintezei de autoanticorpi, care apar în faze mai avansate ale bolii.

Principalele surse de citokine în artrita reumatoidă sunt:

• macrofagele;
• fibroblastele;
• celulele endoteliale;
• condrocitele.

În contrast, citokinele produse de limfocite sunt prezente în cantități reduse sau pot lipsi complet. Cele mai importante citokine proinflamatorii implicate în AR sunt IL-1, TNF-α și IL-6, alături de anumiți factori de creștere.

Etapele imunopatogeniei și debutul bolii

Imunopatogenia artritei reumatoide se bazează pe interacțiuni celulare complexe la nivelul sinovialei, favorizate de contactul intercelular și de mediul citokinic local. De la debut până la stadiile avansate, boala evoluează prin mai multe etape distincte:

• etapa inițială, determinată de activarea sistemului imun la un individ cu predispoziție genetică, manifestată sinovial prin leziuni microvasculare și proliferarea celulelor sinoviale;
• etapa intermediară, caracterizată de activarea limfocitelor T autoreactive (CD4+), eliberarea de citokine proinflamatorii și apariția factorilor reumatoizi;
• etapa finală, în care se produce distrugerea osteo-cartilaginoasă, prin formarea panusului, activarea osteoclastelor și apariția eroziunilor osoase și cartilaginoase.

Debutul artritei reumatoide survine frecvent la vârste tinere, cel mai adesea între deceniile 3 și 5 de viață, însă boala poate apărea practic la orice vârstă. Forma cu debut insidios, cu evoluție lentă și progresivă, este cea mai comună, fiind întâlnită în aproximativ 60–65% dintre cazuri. Debutul acut sau subacut este mai rar, apărând în aproximativ 15–20% dintre pacienți.

Manifestările clinice ale afectării articulare în artrita reumatoidă

Afectarea articulară din artrita reumatoidă are un caracter predominant inflamator. Durerea articulară și redoarea matinală reprezintă semne definitorii pentru acest tip de artropatie inflamatorie. Redoarea apare frecvent înaintea durerii propriu-zise și este consecința edemului sinovial și a acumulării de lichid articular în timpul repausului nocturn. În artrita reumatoidă, rigiditatea matinală persistă de regulă cel puțin o oră, fiind un element important de diferențiere față de alte afecțiuni articulare.

Tumefacția articulară și senzația de căldură locală sunt generate de inflamație, infiltratul celular inflamator, creșterea cantității de lichid sinovial și proliferarea membranei sinoviale. Spre deosebire de alte procese inflamatorii, eritemul tegumentar de deasupra articulațiilor este rareori prezent. Limitarea funcțională se instalează progresiv, pe măsură ce boala avansează.

Particularități ale afectării articulare

Afectarea articulară din artrita reumatoidă prezintă câteva trăsături caracteristice:

• Simetria – implicarea unei articulații este urmată, într-un interval mai mic de trei luni, de afectarea articulației corespondente de pe partea opusă;
• Aditivitatea – apariția afectării unei noi articulații se produce înainte ca inflamația celei inițiale să se remită;
• Evolutivitatea – procesul inflamator cronic progresează către eroziuni osoase, deformări și, în stadii avansate, anchiloze.

Localizarea afectării articulare

Cele mai frecvent implicate sunt articulațiile diartrodiale, în special articulațiile mici ale mâinilor. Dintre acestea, sunt afectate cu predilecție:

• articulațiile metacarpofalangiene (MCF) și interfalangiene proximale (IFP), în aproximativ 91% dintre cazuri;
• articulațiile radiocubitocarpiene (RCC);
• articulațiile carpiene, cu o frecvență de aproximativ 78%.

Articulațiile interfalangiene distale (IFD) rămân, de regulă, neafectate. Tumefacția articulațiilor IFP, asociată cu absența implicării celor distale, determină apariția aspectului caracteristic de „degete fuziforme”.

Inflamația articulațiilor RCC și MCF, în special ale degetelor II și III, în asociere cu atrofia mușchilor interosoși, conduce la deformarea cunoscută sub denumirea de „mână în spate de cămilă”.

Deformări ale degetelor și mâinii

La nivelul degetelor pot apărea numeroase modificări structurale:

• deformarea de tip „gât de lebădă”, caracterizată prin flexia articulației interfalangiene distale și hiperextensia celei proximale, determinată de scurtarea mușchilor interosoși;
• deformarea „în butonieră”, apărută prin ruptura longitudinală a tendonului extensor comun, cu hernierea articulației interfalangiene proximale și hiperextensia celei distale;
• afectarea policelui, cu adducția exagerată a primului metacarpian, flexia articulației metacarpofalangiene și hiperextensia articulației interfalangiene.

Afectarea carpului este constantă în evoluția bolii. Slăbirea mușchiului extensor ulnar al carpului determină rotația oaselor carpiene, inițial în sens ulnar pentru primul rând, iar ulterior în sens radial pentru al doilea rând, rezultând devierea ulnară a degetelor.

Complicații neurologice și distrucții avansate

Inflamația persistentă a carpului, asociată cu pierderea elasticității ligamentului transversal, poate determina compresia nervului median la nivelul canalului carpian. Aceasta conduce la apariția sindromului de canal carpian, manifestat prin dureri și parestezii în teritoriul nervului median (degetele I, II, III și jumătatea radială a degetului IV). Durerea poate fi accentuată la percuția feței palmare a carpului (semnul Tinel), iar în timp poate surveni atrofia eminenței tenare.

Pe măsură ce boala progresează, distrucțiile severe ale cartilajului și osului duc la deformări importante, cu rezorbții osoase ce pot provoca aspectul de telescopare a degetelor.

Afectarea axială și alte articulații

La nivelul coloanei vertebrale, coloana cervicală este singurul segment implicat în artrita reumatoidă, cel mai frecvent fiind afectată articulația atlanto-axială. Clinic, aceasta se manifestă prin dureri iradiate către regiunea occipitală, parestezii la nivelul umerilor și brațelor, apărute la mișcările capului. În formele severe, pot apărea semne de tetrapareză spastică progresivă. Examenul clinic relevă frecvent aplatizarea lordozei occipito-cervicale și limitarea mobilității.

De asemenea, articulația temporo-mandibulară este frecvent afectată. Pacienții pot prezenta dureri accentuate de masticație, reducerea mobilității cu dificultăți la deschiderea gurii, precum și crepitații. Investigațiile imagistice, precum tomografia computerizată sau rezonanța magnetică, pot evidenția eroziuni articulare.

Afectarea coloanei cervicale în artrita reumatoidă

Coloana cervicală reprezintă singurul segment al coloanei vertebrale implicat în mod constant în artrita reumatoidă, afectarea acesteia având consecințe funcționale și neurologice importante. Cel mai frecvent este interesată articulația atlanto-axială, unde procesele inflamatorii cronice determină instabilitate progresivă și modificări structurale. Clinic, pacienții prezintă dureri cervicale persistente, adesea cu iradiere ascendentă spre regiunea occipitală, asociate cu parestezii la nivelul umerilor și brațelor, mai ales în timpul mișcărilor capului.

În formele avansate, inflamația și distrucția articulară pot duce la compresiuni neurologice, manifestate prin tulburări motorii și senzitive, până la instalarea unei tetrapareze spastice cu evoluție lent progresivă. Examenul clinic evidențiază frecvent pierderea lordozei occipito-cervicale fiziologice, limitarea amplitudinii mișcărilor și durere la mobilizarea coloanei cervicale. În aceste situații, pe lângă tratamentul de fond, măsurile locale de calmare a durerii, inclusiv masajul ușor cu preparate topice antiinflamatoare, pot contribui la reducerea disconfortului cervical și la îmbunătățirea mobilității zilnice.

Afectarea articulației temporo-mandibulare

Articulația temporo-mandibulară este frecvent interesată în evoluția artritei reumatoide, fiind responsabilă de apariția durerilor accentuate în timpul masticației, dificultăți la deschiderea gurii și limitarea mobilității mandibulare. Pacienții pot acuza senzații de tensiune locală, crepitații articulare și disconfort persistent, care se accentuează în timpul alimentației sau vorbirii prelungite. Investigațiile imagistice, precum tomografia computerizată sau rezonanța magnetică nucleară, pot evidenția eroziuni și modificări degenerative ale suprafețelor articulare. Aplicarea locală a gelurilor cu efect calmant și antiinflamator la nivelul regiunii periarticulare poate fi utilă pentru reducerea durerii și a contracturilor musculare asociate.

Afectarea membrelor inferioare

Articulațiile membrelor inferioare sunt interesate la peste o treime dintre pacienții cu artrită reumatoidă, cel mai frecvent fiind afectate articulațiile metatarso-falangiene și cele talo-crurale. Inflamația cronică determină durere la mers, tumefacție și deformări progresive ale degetelor, incluzând deviația laterală și fixarea în flexie a articulațiilor interfalangiene proximale, aspect cunoscut sub denumirea de „deget în ciocan”. În formele avansate poate apărea și hallux valgus, cu impact major asupra sprijinului plantar.

Distribuția neuniformă a greutății corporale pe suprafața tălpii conduce la apariția hiperkeratozelor dureroase și a tulburărilor de mers. Masajul local al articulațiilor dureroase ale piciorului, realizat cu geluri naturale cu efect antiinflamator și decongestionant, poate contribui la reducerea tensiunii locale și la ameliorarea disconfortului resimțit în timpul mersului.

Afectarea genunchilor și a șoldurilor

Genunchii sunt frecvent afectați în artrita reumatoidă, iar în stadiile inițiale se asociază durerea cu tumefacția articulară și acumularea de lichid sinovial. Creșterea presiunii intraarticulare poate determina deplasarea lichidului către compartimentul posterior al articulației, favorizând formarea chistului popliteu (chist Baker). Această complicație este însoțită de limitarea extensiei genunchiului și de fixarea progresivă în flexie.

La nivelul șoldului, inflamația persistentă poate conduce la apariția coxitei reumatoide sau a bursitei trohanteriene, manifestate prin dureri la mers și limitarea rotației interne. Aplicarea locală a preparatelor topice cu efect calmant poate fi utilă în reducerea durerii periarticulare și în susținerea mobilității funcționale.

Manifestări extra-articulare în artrita reumatoidă

Manifestările extra-articulare sunt variabile ca frecvență și severitate și apar de obicei la pacienții cu evoluție îndelungată și activitate crescută a bolii. Acestea sunt determinate de procese inflamatorii sistemice, infiltrate limfoplasmocitare și mecanisme vasculitice, fiind frecvent asociate cu titruri crescute ale factorului reumatoid.

Nodulii reumatoizi reprezintă cea mai comună manifestare extra-articulară, fiind localizați subcutanat, în special pe suprafețele de extensie, în zonele de presiune, la nivelul burselor și tendoanelor. Aceștia prezintă consistență variabilă, pot fi mobili sau aderenți la structurile subiacente și pot avea dimensiuni de la câțiva milimetri până la câțiva centimetri. În anumite situații se pot suprainfecta sau pot fistuliza.

Vasculita reumatoidă

Vasculita reumatoidă reprezintă o complicație severă a bolii, caracterizată prin inflamația vaselor de diferite dimensiuni. Aceasta se poate manifesta prin arteriită distală cu ulcerații cutanate, purpură palpabilă, neuropatie periferică sau afectare viscerală la nivel cardiac, pulmonar, renal sau digestiv. Histologic, leziunile sunt caracterizate prin infiltrat inflamator mononuclear și necroză fibrinoidă, fiind întâlnite mai frecvent la pacienții cu forme severe, erozive, de artrită reumatoidă.

Afectarea pulmonară

Afectarea pulmonară în artrita reumatoidă poate îmbrăca multiple forme clinice, incluzând pleurezia, fibrozarea interstițială, nodulii pulmonari și bronșiolita. În unele cazuri, pot apărea complicații severe precum pneumotoraxul sau hipertensiunea pulmonară, iar evoluția poate fi influențată atât de activitatea bolii, cât și de tratamentele medicamentoase utilizate.

Afectarea cardiacă în artrita reumatoidă

Afectarea cardiacă în artrita reumatoidă este în prezent mult mai ușor de identificat datorită metodelor moderne de explorare, precum ecocardiografia și, în anumite situații selectate, biopsia miocardică realizată prin cateterism cardiac. Implicarea cardiacă poate rămâne mult timp silențioasă din punct de vedere clinic, fiind descoperită adesea tardiv sau incidental.

Pericardita reprezintă cea mai frecventă manifestare cardiacă, fiind identificată în aproximativ jumătate dintre cazuri la examinările necroptice. Cu toate acestea, din punct de vedere clinic, pericardita este rar evidentă, iar formele severe, precum tamponada cardiacă sau pericardita constrictivă, sunt întâlnite extrem de rar. Atunci când apare simptomatologie, aceasta poate include dureri toracice, senzație de presiune sau disconfort retrosternal, uneori accentuate de mișcările respiratorii.

Miocardita din artrita reumatoidă poate avea caracter granulomatos sau interstițial. Prezența nodulilor reumatoizi la nivelul miocardului poate perturba sistemul de conducere electrică al inimii, favorizând apariția tulburărilor de ritm sau de conducere. În astfel de situații, inflamația sistemică persistentă contribuie la accentuarea oboselii și la scăderea toleranței la efort.

Endocardita reumatoidă apare ca urmare a localizării nodulilor reumatoizi la nivelul valvelor cardiace, determinând modificări structurale care pot duce la stenoze sau insuficiențe valvulare, cel mai frecvent fiind afectată valva aortică.

Inflamația vaselor coronare, prin mecanisme de vasculită coronariană, poate conduce la apariția anginei pectorale sau chiar a infarctului miocardic. Similar altor boli inflamatorii cronice, procesul de ateroscleroză este mai accelerat și mai sever la pacienții cu artrită reumatoidă, contribuind semnificativ la creșterea riscului cardiovascular. Disconfortul muscular toracic sau paravertebral asociat efortului sau inflamației poate fi ameliorat local prin masaj ușor cu Gel Curcumin Max, aplicat la nivelul musculaturii adiacente, pentru reducerea tensiunii și a rigidității locale.

Afectarea renală

Afectarea renală în artrita reumatoidă este relativ rară, însă poate apărea prin mai multe mecanisme. Unul dintre acestea este vasculita reumatoidă, care afectează vasele renale și poate conduce la alterarea funcției renale. De asemenea, nodulii reumatoizi pot fi localizați la nivelul parenchimului renal, contribuind la disfuncții structurale.

Un rol important în afectarea renală îl are și tratamentul de lungă durată, anumite medicamente utilizate în artrita reumatoidă – precum antiinflamatoarele nesteroidiene, sărurile de aur, D-penicilamina sau ciclosporina – fiind cunoscute pentru potențialul lor nefrotoxic.

Artrita reumatoidă reprezintă totodată cea mai importantă cauză de amiloidoză secundară, complicație care apare în special în formele severe, cu evoluție îndelungată. Clinic, aceasta se manifestă cel mai frecvent prin sindrom nefrotic, cu proteinurie masivă, edeme și deteriorarea progresivă a funcției renale.

Afectarea neurologică

Afectarea sistemului nervos în artrita reumatoidă poate apărea prin mai multe mecanisme patogenice. Vasculita de vasa nervorum determină apariția polinevritelor senzitive sau motorii, manifestate prin parestezii, amorțeli, dureri neuropate, slăbiciune musculară progresivă, paralizii, areflexie sau amiotrofie.

Pe lângă mecanismul vascular, pot interveni și procese compresive, precum sindromul de canal carpian sau compresia medulară apărută ca urmare a subluxației atlanto-axiale. În unele cazuri, infiltrarea meningeală poate contribui la apariția simptomelor neurologice complexe.

Rigiditatea musculară, durerile iradiate și disconfortul peri-nervos pot fi ameliorate prin aplicarea locală a Gelului Tămâie Max, utilizat prin masaj delicat în zonele adiacente traseelor nervoase afectate, contribuind la relaxarea țesuturilor și la reducerea senzației de tensiune.

Afectarea oculară

Afectarea oculară este mai frecvent întâlnită la femei și include o varietate de manifestări inflamatorii. Cele mai comune sunt episclerita și sclerita, care pot evolua spre forme severe, precum scleromalacia perforans, apărută în urma localizării unui nodul reumatoid sub sclera oculară, cu perforarea acesteia și hernierea nodulului în afara globului ocular.

În asociere cu sindromul Sjögren, poate apărea keratoconjunctivita sicca, caracterizată prin uscăciune oculară severă, senzație de corp străin și iritație persistentă. Mai rar, pot fi întâlnite irita sau iridociclita. Afectarea oculară poate fi, de asemenea, o consecință a tratamentului de lungă durată cu hidroxiclorochină, impunând monitorizare oftalmologică periodică.

Afectarea digestivă

Afectarea digestivă apare cel mai frecvent ca urmare a tratamentului medicamentos, în special a terapiei cu antiinflamatoare nesteroidiene și corticosteroizi. Metotrexatul, leflunomidul și ciclosporina pot determina afectare hepatică, manifestată prin creșteri ale enzimelor hepatice sau hepatopatie cronică.

Mai rar, pot apărea vasculite mezenterice sau hepatomegalie. Disconfortul muscular abdominal sau paravertebral asociat acestor manifestări poate fi atenuat prin aplicarea locală a Gelului Albina Max, utilizat pentru relaxarea musculaturii tensionate.

Sindromul Felty

Sindromul Felty reprezintă o complicație severă a artritei reumatoide, apărând în formele cu evoluție îndelungată. Acesta se caracterizează prin asocierea artritei reumatoide cu splenomegalie și neutropenie, putând fi însoțit de anemie, trombocitopenie, hepatomegalie și adenopatie.

Citopeniile sunt determinate de hipersplenism, iar pacienții prezintă un risc crescut de infecții severe. În astfel de cazuri, splenectomia poate avea efecte benefice, în special în controlul infecțiilor recurente determinate de neutropenie.

Afectarea osoasă și musculară

Afectarea osoasă în artrita reumatoidă constă în osteopenie juxta-articulară, apariția de eroziuni subcondrale, marginale sau focale, precum și în dezvoltarea osteoporozei generalizate. Aceste modificări sunt responsabile de durere cronică, deformări articulare, afectare funcțională și risc crescut de fracturi.

Afectarea musculară se manifestă prin atrofia fibrelor musculare și apariția unei miozite inflamatorii nespecifice, contribuind la scăderea forței musculare și la limitarea mobilității.

Modificări hematologice și sindrom inflamator nespecific

Anemia din artrita reumatoidă este de tip cronic, caracteristică bolilor inflamatorii persistente, fiind determinată de blocarea fierului în macrofage. Anemia hemolitică autoimună este rar întâlnită.

Numărul leucocitelor este, în general, normal, însă leucopenia poate apărea în sindromul Felty sau ca efect al tratamentului imunosupresor. În cazul corticoterapiei cronice, se poate observa o ușoară leucocitoză, cu menținerea formulei leucocitare normale. Trombocitoza este frecvent întâlnită în formele foarte active de boală.

Sindromul inflamator nespecific este caracterizat prin creșterea VSH-ului, a proteinei C reactive, a fibrinogenului și a nivelului gamaglobulinelor.

Modificări imunologice

Factorul reumatoid este pozitiv la aproximativ 65–80% dintre pacienții cu artrită reumatoidă, iar titrul său se corelează cu activitatea bolii. Manifestările extra-articulare apar predominant în formele seropozitive.

Anticorpii anti-peptide citrulinate prezintă o specificitate foarte mare pentru artrita reumatoidă, aproximativ 95%, având o sensibilitate comparabilă cu factorul reumatoid. Aceștia apar precoce în evoluția bolii și se regăsesc în titruri crescute în formele severe.

Examenul lichidului sinovial și examenul radiologic

Lichidul sinovial are aspect sero-citrin sau ușor opalescent, cu caracter de exsudat. Concentrația proteică poate ajunge până la 6 g/mm³, iar celularitatea este crescută, cu predominanța polimorfonuclearelor, care pot reprezenta până la 75% din celule. Uneori pot fi identificate polimorfonucleare care au fagocitat complexe imune, numite ragocite. Factorul reumatoid este constant prezent, iar nivelul complementului este scăzut.

Biopsia sinovială poate fi necesară în formele mono- sau oligoarticulare pentru stabilirea diagnosticului diferențial.

În stadiile inițiale, examenul radiologic poate fi normal. Ulterior, se evidențiază tumefacția părților moi periarticulare, în special în jurul articulațiilor interfalangiene proximale, radiocarpiene și genunchilor, ca expresie a edemului și a creșterii cantității de lichid sinovial. Apar modificări inflamatorii sinoviale, osteoporoză juxta-articulară inițial epifizară, apoi difuză, îngustarea progresivă a spațiilor articulare și distrugerea cartilajului articular.

Examenul radiologic în artrita reumatoidă

Investigațiile radiologice joacă un rol esențial în evaluarea gradului de afectare structurală articulară în artrita reumatoidă, mai ales pe măsura progresiei bolii. În stadiile inițiale, modificările pot fi absente sau discrete, însă odată cu evoluția procesului inflamator cronic apar leziuni caracteristice, cu impact major asupra funcției articulare.

Eroziuni marginale, geode și microgeode

Eroziunile marginale, alături de geode și microgeode, sunt tipice stadiilor avansate ale bolii. Aceste leziuni se localizează la nivelul interfeței os–cartilaj, fiind rezultatul activării osteoclastelor sub influența inflamației persistente. Radiologic, eroziunile sunt slab delimitate, cu dimensiuni variabile, reflectând distrucția progresivă a osului subiacent.

Geodele și microgeodele reprezintă zone de liză osoasă situate în osul subcondral. Spre deosebire de chistele osoase întâlnite în artroză, acestea nu sunt delimitate de un inel scleros, aspect care ajută la diagnosticul diferențial. În practică, aceste modificări se corelează frecvent cu durere locală accentuată și cu limitarea progresivă a mobilității, situații în care pacienții apelează frecvent la măsuri adjuvante locale pentru ameliorarea disconfortului articular, precum aplicarea Gelului Curcumin Max la nivelul articulațiilor dureroase.

Anchilozele

Anchilozele constituie expresia finală a compromiterii osteo-articulare totale. Ele interesează cu predilecție carpul, articulațiile metacarpofalangiene (MCF), interfalangiene proximale (IFP), dar și articulațiile tarsiene. Radiologic se observă dispariția completă a spațiului articular, asociată cu formarea de punți osoase care fixează definitiv articulația. Acest stadiu este însoțit de pierderea severă a funcției articulare și de dureri cronice persistente, adesea accentuate la efort sau la schimbările de temperatură.

Modificări radiologice la nivelul articulațiilor mari

În cazul articulațiilor mari, precum genunchii sau articulațiile coxo-femurale, modificările radiologice apar de obicei mai tardiv comparativ cu articulațiile mici. Acestea constau predominant în îngustarea progresivă a spațiului articular, iar eroziunile marginale sunt mai rar întâlnite. Evoluția lentă a acestor leziuni poate masca severitatea procesului inflamator, motiv pentru care simptomele clinice trebuie atent corelate cu investigațiile imagistice.

Afectarea coloanei cervicale

Subluxația anterioară la nivelul articulației atlanto-axiale reprezintă cea mai frecventă modificare radiologică la nivelul coloanei cervicale în artrita reumatoidă. Aceasta se evidențiază pe radiografia de profil prin lărgirea spațiului dintre arcul anterior al atlasului și procesul odontoid al axisului. O astfel de modificare poate avea implicații neurologice severe, necesitând monitorizare atentă și intervenție terapeutică adecvată.

Investigații imagistice complementare

Ecografia articulară

Ecografia articulară permite evidențierea precoce a lichidului sinovial, a inflamației sinoviale și a tecilor tendinoase, precum și detectarea chistelor sinoviale și a panusului inflamator. De asemenea, ecografia regiunii poplitee este extrem de utilă în diagnosticul diferențial între ruptura de chist Baker și tromboflebita profundă a gambei. În fazele active ale inflamației, pacienții resimt frecvent tensiune și durere locală, situații în care masajul ușor cu Gel Tămâie Max poate contribui la relaxarea țesuturilor periarticulare.

Rezonanța magnetică nucleară (RMN)

RMN-ul este o metodă imagistică de înaltă performanță, capabilă să evidențieze precoce eroziunile osoase, chistele subcondrale, alterarea cartilajului articular, hipertrofia sinovialei și modificările structurilor periarticulare. Această investigație este deosebit de utilă în stadializarea precoce a bolii și în evaluarea activității inflamatorii reale.

Criterii clinice și biologice de diagnostic

Diagnosticul de artrită reumatoidă se bazează pe asocierea mai multor criterii clinice, biologice și imagistice. Printre acestea se numără:

• redoarea matinală articulară sau periarticulară cu durată de minimum o oră;
• artrita a trei sau mai multe arii articulare, cu tumefiere determinată de afectarea țesuturilor moi, obiectivată la examenul clinic;
• afectarea articulațiilor mâinii, incluzând articulațiile interfalangiene proximale (IFP), metacarpofalangiene (MCF) sau radiocarpiene;
• artrita simetrică, cu implicarea bilaterală a acelorași arii articulare;
• prezența nodulilor reumatoizi subcutanați, localizați la nivelul proeminențelor osoase sau în vecinătatea articulațiilor;
• prezența factorului reumatoid în serul sanguin;
• modificări radiologice sugestive, precum osteoporoza juxtaarticulară și/sau eroziuni osoase.

Diagnosticul este considerat cert atunci când sunt îndeplinite cel puțin patru dintre cele șapte criterii menționate, primele patru fiind necesar să persiste pe o durată de minimum șase săptămâni.

Evoluția bolii și clasificări

Evoluția artritei reumatoide este clasificată conform criteriilor elaborate de ARA, distingându-se:

Evoluția lent-progresivă

Caracterizată prin deformări articulare moderate, afectarea a două–trei articulații noi, stadiu radiologic I–II, clasă funcțională I, activitate inflamatorie redusă (grad 1–2) și absența manifestărilor sistemice.

Evoluția rapid-progresantă

Se caracterizează prin deformări articulare severe, afectarea a trei sau mai multe articulații, avansarea rapidă a stadiului radiologic (două trepte într-un an), clasă funcțională II–III, activitate inflamatorie crescută (grad 2–3) și prezența manifestărilor extraarticulare.

În funcție de prezența factorului reumatoid, artrita reumatoidă se clasifică în forme seropozitive și seronegative, forma seropozitivă fiind asociată, de regulă, cu evoluție mai severă și complicații extraarticulare.

Clasificarea afectării structurale (Steinbrocker)

• Stadiul I (precoce): fără semne radiologice de distrugere; poate fi prezentă osteoporoza juxtaarticulară.
• Stadiul II (moderat): osteoporoză cu sau fără leziuni cartilaginoase sau osoase ușoare; mobilitatea poate fi limitată, fără deformări evidente; atrofie musculară de vecinătate; posibile leziuni periarticulare, noduli sau tenosinovite.
• Stadiul III (sever): distrucții cartilaginoase și osoase importante; deformări axiale fără anchiloză; atrofie musculară extinsă; leziuni periarticulare frecvente.
• Stadiul IV (terminal): anchiloză fibroasă sau osoasă, asociată criteriilor stadiului III.

În aceste stadii avansate, durerea cronică, rigiditatea și limitarea funcțională impun o abordare complexă, în care îngrijirea locală joacă un rol important, inclusiv prin utilizarea Gelului Albina Max în zonele cu contracturi musculare și disconfort persistent.

Examenul imagistic în artrita reumatoidă

Evaluarea imagistică joacă un rol esențial în stabilirea diagnosticului, aprecierea severității și monitorizarea evoluției artritei reumatoide. Modificările structurale apar progresiv și diferă în funcție de stadiul bolii, tipul de articulații afectate și durata procesului inflamator.

Examenul radiologic

În stadiile avansate ale bolii, examinarea radiologică evidențiază frecvent eroziuni marginale, precum și geode și microgeode osoase, rezultate ale procesului inflamator cronic de la nivelul interfeței os–cartilaj. Aceste eroziuni sunt, de regulă, slab delimitate, au dimensiuni variabile și reflectă distrucția progresivă a structurilor articulare.

Geodele și microgeodele reprezintă zone de liză osoasă localizate la nivel subcondral. Spre deosebire de chistele osoase întâlnite în artroză, acestea nu sunt delimitate de un inel scleros, ceea ce le conferă un aspect radiologic particular, sugestiv pentru artrita reumatoidă activă. În aceste stadii, pacienții acuză frecvent durere persistentă, inflamație locală și rigiditate articulară, situații în care aplicarea locală a Gelului Curcumin Max este adesea utilizată pentru calmarea disconfortului și reducerea senzației de tensiune articulară.

Un alt element radiologic important îl reprezintă anchilozele, care apar ca o consecință a compromiterii totale osteo-articulare. Acestea interesează în special articulațiile carpiene, metacarpofalangiene (MCF), interfalangiene proximale (IFP), dar și articulațiile tarsului. Dispariția completă a spațiului articular, asociată cu formarea de punți osoase, determină o pierdere majoră a funcției articulare și limitarea severă a mobilității. În astfel de situații, măsurile adjuvante de îngrijire locală, inclusiv utilizarea Gelului Tămâie Max, pot contribui la ameliorarea senzației de rigiditate și la creșterea confortului zilnic.

La nivelul articulațiilor mari, precum genunchii sau articulațiile coxo-femurale, modificările radiologice apar, în general, mai tardiv. Acestea constau în principal în îngustarea progresivă a spațiului articular, iar eroziunile marginale sunt mai rare comparativ cu articulațiile mici ale mâinii.

La nivelul coloanei cervicale, cea mai frecventă modificare radiologică este subluxația anterioară atlanto-axială, care se exprimă prin lărgirea spațiului dintre arcul anterior al atlasului și procesul odontoid al axisului, vizibilă pe radiografia de profil. Această modificare are potențial neurologic sever și necesită monitorizare atentă.

Ecografia articulară

Ecografia articulară reprezintă o metodă imagistică modernă, neinvazivă, care permite detectarea precoce a modificărilor inflamatorii. Aceasta evidențiază acumularea de lichid sinovial, inflamația sinovialei și a tecilor tendinoase, prezența chistelor sinoviale și formarea panusului. În regiunea poplitee, ecografia este utilă în diagnosticul diferențial dintre ruptura chistului Baker și tromboflebita profundă de gambă.

În fazele active ale inflamației, asocierea măsurilor medicale cu îngrijirea locală, precum aplicarea Gelului Albina Max în zonele dureroase, este frecvent întâlnită în practica curentă pentru susținerea confortului articular.

Rezonanța magnetică nucleară (RMN)

Rezonanța magnetică nucleară este considerată una dintre cele mai performante metode imagistice în artrita reumatoidă, având capacitatea de a evidenția eroziunile osoase precoce, chistele subcondrale, alterarea cartilajului articular, hipertrofia sinovialei și starea structurilor periarticulare. RMN-ul permite identificarea modificărilor înainte ca acestea să devină vizibile radiologic, contribuind semnificativ la diagnosticul timpuriu și la evaluarea răspunsului la tratament.

Criterii clinice și paraclinice de diagnostic

Diagnosticul de artrită reumatoidă se bazează pe asocierea datelor clinice, biologice și imagistice. Printre elementele clinice esențiale se numără:

• redoarea matinală articulară sau periarticulară, cu durată de minimum o oră;
• artrita a cel puțin trei arii articulare, cu tumefiere determinată de afectarea țesuturilor moi;
• afectarea articulațiilor mâinii, incluzând articulațiile interfalangiene proximale (IFP), metacarpofalangiene (MCF) sau radiocarpiene;
• artrita simetrică, cu implicarea bilaterală a acelorași arii articulare;
• prezența nodulilor reumatoizi subcutanați, localizați în special pe suprafețele extensoare sau în vecinătatea articulațiilor;
• evidențierea factorului reumatoid în serul sanguin;
• modificări radiologice caracteristice, precum osteoporoza juxtaarticulară și/sau eroziuni osoase.

Diagnosticul este considerat cert atunci când sunt îndeplinite cel puțin patru dintre cele șapte criterii menționate, cu condiția ca primele patru să persiste minimum șase săptămâni.

Evoluția artritei reumatoide

Conform criteriilor elaborate de American Rheumatism Association (ARA), evoluția bolii poate fi clasificată astfel:

Evoluție lent-progresivă

Caracterizată prin deformări articulare moderate, afectarea a două–trei articulații noi, stadiu radiologic I–II, clasă funcțională I și activitate scăzută a bolii. În această etapă lipsesc, de regulă, manifestările sistemice.

Evoluție rapid-progresantă

Se definește prin deformări articulare severe, afectarea a trei sau mai multe articulații, progres radiologic rapid (avansare cu două stadii într-un an), clasă funcțională II–III, activitate crescută a bolii și prezența manifestărilor extraarticulare.

În funcție de prezența factorului reumatoid seric, artrita reumatoidă poate fi:

• seropozitivă;
• seronegativă.

Clasificarea afectării structurale (Steinbrocker)

• Stadiul I (precoce): lipsa semnelor radiologice de distrugere; osteoporoza poate fi prezentă.
• Stadiul II (moderat): osteoporoză cu sau fără leziuni cartilaginoase sau osoase ușoare; mobilitatea poate fi limitată; pot apărea atrofie musculară și leziuni periarticulare.
• Stadiul III (sever): distrucții cartilaginoase sau osoase, deformări axiale fără anchiloză, atrofie musculară extinsă.
• Stadiul IV (terminal): anchiloză fibroasă sau osoasă, asociată criteriilor stadiului III.

Clasificarea clinico-funcțională

• Clasa I: activitate fizică normală, capacitate intactă de desfășurare a activităților zilnice;
• Clasa II: activitățile zilnice sunt posibile, dar însoțite de durere și reducerea mobilității articulare;
• Clasa III: capacitate limitată de autoîngrijire;
• Clasa IV: imobilizare la pat sau în scaun cu rotile, incapacitate de autoîngrijire.

Tratamentul artritei reumatoide

Abordarea terapeutică este complexă și individualizată, având ca obiective reducerea durerii și inflamației, prevenirea distrucțiilor articulare și menținerea funcționalității.

SMARD (medicamente simptomatice)

Antiinflamatoarele nesteroidiene și corticoizii reduc durerea și inflamația, însă nu influențează progresia eroziunilor articulare și nu previn apariția manifestărilor extraarticulare. Efectul lor este strict simptomatic și se menține doar pe durata administrării.

DMARD (medicamente modificatoare de boală)

Include substanțe precum metotrexatul, leflunomidul, sulfasalazina, antimalaricele de sinteză, azatioprina sau ciclofosfamida, având rol în controlul procesului autoimun și inflamator.

Terapia biologică

Reprezintă o opțiune modernă în formele moderate și severe, vizând mecanismele moleculare ale inflamației.

Tratamentul local și sistemic

Administrarea locală este eficientă în ameliorarea simptomelor, dar necesită utilizare judicioasă. Administrarea sistemică are efect rapid, însă este rezervată formelor severe sau puseelor acute, având un risc mai mare de reacții adverse. În practica clinică, măsurile locale sunt adesea completate de aplicarea unor produse topice precum Gel Curcumin Max, Gel Tămâie Max sau Gel Albina Max, în funcție de intensitatea inflamației, rigidității și durerii articulare.

În practica clinică, tratamentul artritei reumatoide trebuie individualizat în funcție de stadiul bolii, activitatea inflamatorie, prezența manifestărilor extraarticulare, comorbidități și toleranța pacientului la terapiile sistemice. Deși terapiile medicamentoase de fond rămân esențiale în controlul evoluției bolii, abordarea modernă include și strategii adjuvante menite să reducă simptomatologia locală, să îmbunătățească funcționalitatea articulară și calitatea vieții pacientului.

Tratamentul local joacă un rol important în controlul durerii și inflamației articulare, în special în perioadele de activitate crescută a bolii sau în fazele de rigiditate matinală accentuată. Aplicarea topică a substanțelor cu efect antiinflamator și calmant permite reducerea disconfortului articular, cu limitarea efectelor adverse sistemice asociate terapiei orale prelungite. În acest context, utilizarea preparatelor topice pe bază de extracte naturale cu proprietăți antiinflamatorii și antioxidante poate constitui o opțiune complementară utilă.

Inflamația sinovială persistentă determină acumularea de mediatori proinflamatori la nivel local, favorizând durerea, edemul și limitarea mobilității. Aplicarea regulată a Gelului Curcumin Max la nivelul articulațiilor afectate poate contribui la diminuarea proceselor inflamatorii locale, având în vedere rolul curcuminei în modularea căilor inflamatorii și reducerea stresului oxidativ tisular. Această abordare este deosebit de utilă la pacienții cu afectare articulară periferică, unde rigiditatea și durerea sunt dominante.

Pe lângă inflamație, remodelarea tisulară și degradarea progresivă a structurilor articulare sunt procese centrale în patogeneza artritei reumatoide. În acest context, menținerea elasticității țesuturilor periarticulare și reducerea tensiunii musculare adiacente articulațiilor afectate devin obiective terapeutice importante. Aplicarea locală a Gelului Tămâie Max poate susține aceste obiective, datorită proprietăților sale calmante și de susținere a microcirculației locale, contribuind la reducerea senzației de rigiditate și disconfort articular.

Durerea cronică asociată artritei reumatoide are un impact major asupra capacității funcționale și asupra complianței pacientului la tratamentul de fond. În special în stadiile moderate ale bolii, unde inflamația persistă în ciuda controlului sistemic, intervențiile locale pot avea un rol semnificativ în ameliorarea simptomelor. Utilizarea Gelului Albina Max în zonele dureroase poate sprijini reducerea sensibilității locale și îmbunătățirea confortului articular, fiind integrată cu ușurință într-un protocol terapeutic complex.

Abordarea multidisciplinară a pacientului cu artrită reumatoidă include, pe lângă tratamentul farmacologic, kinetoterapia, educația terapeutică și adaptarea stilului de viață. Menținerea mobilității articulare prin exerciții adaptate, evitarea suprasolicitării și susținerea recuperării funcționale sunt elemente esențiale pentru prevenirea deformărilor și a pierderii autonomiei. În acest context, terapiile locale pot facilita desfășurarea programelor de recuperare, prin reducerea durerii și creșterea toleranței la mișcare.

Este important de subliniat faptul că terapiile topice nu înlocuiesc tratamentul sistemic remisiv, dar pot reprezenta un suport valoros în managementul simptomelor, mai ales în perioadele de activitate inflamatorie crescută sau în asociere cu terapiile de fond. Integrarea rațională a acestora permite optimizarea rezultatelor terapeutice și îmbunătățirea calității vieții pacienților cu artrită reumatoidă.

Clasificarea clinico-funcțională a artritei reumatoide

Din punct de vedere clinico-funcțional, artrita reumatoidă este încadrată în mai multe clase, în funcție de gradul de afectare a activității zilnice și de impactul bolii asupra autonomiei pacientului. Această clasificare oferă informații esențiale pentru stabilirea conduitei terapeutice și pentru evaluarea prognosticului pe termen mediu și lung.

Clasa I corespunde pacienților care își păstrează activitatea fizică normală, fără limitări semnificative în desfășurarea activităților cotidiene. Funcția articulară este menținută, iar durerile sunt absente sau minime, apărând doar ocazional.

Clasa II include pacienți care pot desfășura activitățile zilnice uzuale, însă acestea sunt însoțite de durere, rigiditate articulară și o reducere progresivă a mobilității. În această etapă, disconfortul articular devine evident, în special dimineața sau după perioade de repaus, iar aplicarea locală a unor produse cu efect calmant și antiinflamator, precum Gel Curcumin Max, poate contribui la ameliorarea simptomelor locale.

Clasa III este caracterizată prin limitarea marcată a capacității de autoîngrijire. Pacienții pot realiza doar parțial activitățile zilnice, necesitând frecvent ajutor extern din cauza durerii persistente, inflamației articulare și deformărilor progresive.

Clasa IV reprezintă stadiul sever al bolii, în care pacientul este imobilizat la pat sau în scaun cu rotile și prezintă incapacitate aproape completă de autoîngrijire, ca urmare a distrucțiilor articulare avansate și a manifestărilor sistemice asociate.

Diagnosticul diferențial

Diagnosticul diferențial al artritei reumatoide trebuie realizat cu atenție, având în vedere numeroasele afecțiuni reumatologice care pot mima tabloul clinic. Printre acestea se numără lupusul eritematos sistemic, reumatismul articular acut, spondilartropatiile seronegative, artroza, guta și artrita psoriazică. Diferențierea se face pe baza contextului clinic, a markerilor serologici, a investigațiilor imagistice și a evoluției bolii.

Tratamentul artritei reumatoide – principii generale

Tratamentul artritei reumatoide are ca obiectiv principal reducerea durerii și a inflamației, prevenirea distrugerilor articulare și menținerea funcționalității aparatului osteo-articular. Abordarea terapeutică este complexă și include tratament simptomatic, tratament de fond și terapii biologice.

Medicamentele cu efect simptomatic, cunoscute sub denumirea de SMARD, includ antiinflamatoarele nesteroidiene și corticosteroizii. Acestea reduc rapid durerea și inflamația, însă nu influențează progresia leziunilor articulare și nici apariția manifestărilor extra-articulare. Efectul lor este strict simptomatic și se menține doar pe durata administrării. În acest context, asocierea tratamentului medicamentos cu măsuri locale de îngrijire, cum ar fi masajul blând al articulațiilor afectate folosind Gel Tămâie Max, poate contribui la îmbunătățirea confortului articular.

Tratamentul antiinflamator – clasificare și particularități

Antiinflamatoarele nesteroidiene sunt clasificate în funcție de selectivitatea față de enzimele COX. Inhibitorii neselectivi COX-1 și COX-2, precum diclofenacul, ibuprofenul, indometacina sau naproxenul, sunt frecvent utilizați pentru controlul durerii. Inhibitorii selectivi COX-2, precum meloxicamul, etodolacul sau nimesulidul, oferă un profil de siguranță gastrointestinal mai bun, iar coxibii reprezintă varianta ultraspecifică pentru COX-2.

Administrarea locală a tratamentului antiinflamator este considerată eficientă pentru ameliorarea simptomelor, însă trebuie utilizată judicios. Produsele topice pe bază de extracte naturale, cum este Gel Albina Max, pot fi integrate în rutina zilnică pentru susținerea articulațiilor dureroase, în special în perioadele de activitate crescută a bolii.

Corticoterapia – beneficii și limitări

Corticosteroizii au un efect antiinflamator potent, acționând prin inhibarea sintezei citokinelor, a prostaglandinelor și a leucotrienelor. De asemenea, reduc migrarea celulelor inflamatorii, inhibă activarea limfocitelor T și B și previn remodelarea tisulară. Cu toate acestea, utilizarea lor pe termen lung este limitată de numeroase reacții adverse sistemice, dependente de doză și durată.

Printre cele mai frecvente reacții adverse se numără modificările de tip cushingoid, hipertensiunea arterială, tulburările metabolice, osteoporoza, infecțiile recurente și afectarea axului hipotalamo-hipofizo-suprarenalian. Din acest motiv, corticosteroizii sunt utilizați preferențial în doze mici, pe termen scurt, sau ca terapie de tranziție până la instalarea efectului tratamentului de fond.

Tratamentul de fond (DMARDs)

Medicamentele antireumatice modificatoare de boală reprezintă baza tratamentului artritei reumatoide. Metotrexatul este cel mai utilizat și este considerat standardul de aur în tratamentul acestei afecțiuni. Acesta acționează prin inhibarea metabolismului purinic și prin stimularea producției de adenozină, cu efect antiinflamator puternic.

Eficacitatea metotrexatului se instalează după câteva săptămâni de tratament, fiind eficient la majoritatea pacienților cu boală activă. Administrarea săptămânală și asocierea acidului folic reduc semnificativ riscul de toxicitate. Alte DMARDs utilizate includ leflunomidul, sulfasalazina și hidroxiclorochina, fiecare având un profil specific de eficacitate și siguranță.

Terapii biologice

Terapiile biologice reprezintă o opțiune terapeutică modernă pentru pacienții care nu răspund adecvat la tratamentul convențional. Acestea includ anticorpi monoclonali, antagoniști de receptori și receptori solubili, care acționează țintit asupra citokinelor implicate în procesul inflamator. Deși eficiența lor este reală, aceasta nu este spectaculoasă, iar reacțiile adverse sunt comparabile cu cele ale monoterapiei.

Tratamentul chirurgical și balneo-fizical

În stadiile precoce ale bolii, intervențiile chirurgicale pot fi indicate pentru sinovectomie sau corectarea complicațiilor locale. În stadiile avansate, în care distrucțiile articulare sunt severe, artroplastia cu protezare totală rămâne singura opțiune pentru îmbunătățirea funcționalității pacientului.

Tratamentul balneo-fizical este recomandat cu prudență și exclusiv în perioadele de remisiune. Kinetoterapia și hidroterapia contribuie la reducerea durerii, la menținerea mobilității articulare și la prevenirea atrofiei musculare, completând astfel abordarea terapeutică complexă a artritei reumatoide.

Concluzii

Artrita reumatoidă reprezintă o afecțiune inflamatorie cronică sistemică, cu evoluție variabilă și potențial invalidant, care necesită o abordare diagnostică și terapeutică complexă, individualizată pentru fiecare pacient. Caracterul său progresiv, asociat cu afectarea simetrică a articulațiilor și cu posibile manifestări extraarticulare, impune recunoașterea precoce a bolii și inițierea timpurie a tratamentului adecvat, în scopul limitării distrugerilor articulare și al menținerii funcționalității pe termen lung.

Stabilirea diagnosticului se bazează pe corelarea datelor clinice, biologice și imagistice, criteriile internaționale având un rol esențial în aprecierea activității bolii, a severității și a răspunsului terapeutic. Evaluarea periodică permite adaptarea conduitei terapeutice și prevenirea complicațiilor, atât articulare, cât și sistemice.

Tratamentul artritei reumatoide este unul de durată și presupune combinarea terapiilor medicamentoase cu măsuri adjuvante de susținere a aparatului locomotor. Pe lângă tratamentul de fond și terapiile biologice, managementul corect al durerii și inflamației locale contribuie semnificativ la creșterea calității vieții pacientului. Îngrijirea articulațiilor afectate, menținerea mobilității și reducerea rigidității articulare sunt obiective permanente în evoluția bolii.

Abordarea multidisciplinară, care implică medicul reumatolog, medicul de recuperare, kinetoterapeutul și, în anumite cazuri, chirurgul ortoped, este esențială pentru obținerea unui control optim al bolii. Educația pacientului, complianța la tratament și adaptarea stilului de viață joacă un rol major în evoluția favorabilă a artritei reumatoide.

În concluzie, artrita reumatoidă nu mai trebuie privită ca o afecțiune inevitabil invalidantă, ci ca o boală care, diagnosticată precoce și tratată corect, poate fi controlată eficient. Scopul final al terapiei rămâne atingerea remisiei sau menținerea unei activități minime a bolii, cu păstrarea independenței funcționale și a unei calități a vieții cât mai bune pentru pacient.

Ortofino

Toate postările autorului